Blog

Mă trezesc relativ relaxat. Nu a fost prea frig noaptea, iar astăzi nu ne grăbim nicăieri. Citind indicațiile de pe hartă și vorbind cu Padam, am ales ca astăzi să fie ziua de aclimatizare. Aveam de gând să lăsăm bicicletele aici, în Manang, și să urcăm până la 4200-4500m pentru a face o ușoară aclimatizare. Cel mai important lucru pe care trebuie să-l știi despre AMS (Acute Mountain Sickness) sau pe românește, răul de altitudine, este că, odată ce prezinți simptome, trebuie să cobori. Așa că, din moment ce vrem să continuam să pedalăm până în Thorong La (5416m), trebuie să respectăm „regulile”.

Mă ridic din pat și văd pe geam că ninge frumos, uneori chiar cu fulgi mari. Mi-a luat câteva secunde să trec peste frumusețea de afară și să realizez că NINGE! Un șir de calcule rapide și situația nu arăta bine. Suntem mult în urmă, avem niște biciclete de 15kg, suntem de-abia la 3500m, iar zapada până la genunchi cu siguranță nu ne-ar ajuta. Problema ar fi că pierdem avionul de România. Nu, nu, nu e bine că ninge.

După cam 30 de minute apare și o rază de optimism. Ceața se ridică și soarele apare și el. Ies afară și parcă nu-mi vine să merg la masă. Este și cald la soare, sunt și vesel că poate avem șanse să nu înotăm în zăpadă la 5000m, ce poate fi mai bun de atât?

Zăpada începe să se topească, iar noi mergem la masă. Chiar la intrarea în sala de mese este o sobă de care ne-am lipit cu toții. Se înnoptează destul de devreme așa că nu pierdem vremea prea mult. Terminăm micul dejun și mergem sus să ne pregătim de tura de aclimatizare.

Peisajul este de-a dreptul superb. Totul parcă este un cadru din Into the Wild, iar soundtrack-ul filmului, interpretat de Eddie Veder mi-a rămas în cap încă din prima zi, de când am ajuns în Tal. Acolo am mers, pentru vreo jumătate de oră, chiar lângă acel râu albastru-turcoaz, cum nu văzusem până atunci.

Padam este foarte amuzant. E cam de o vârstă cu noi, pasionat și el de ciclism și vrea să își deschidă o agenție de turism. Vorbește engleză destul de bine și îi place să ne învețe cuvinte și expresii nepaleze. Datorită lui am început chiar să înțeleg câte ceva din ce vorbesc oamenii. Glumele în englezo-nepaleza lui sunt incredibil de amuzante. Dacă vi le-aș spune eu cred că n-ar avea nici un farmec.

„bine-bine”, „cald-cald”, „la fel – la fel”, niciodată nu sunt folosite singure. Eu sunt „dhai” (frate mai mare) sau „sati” (prieten). Mi-a plăcut acest mod de a pune probema. Ei folosesc foarte des expresia „mero sati” când vorbesc cu cineva. Practic înseamnă „prietenul meu”, cum aș începe eu o conversație cu „Prietene…”. La noi majoritatea conversațiilor care folosesc acest apelativ sunt pe un ton agresiv, dar nepalezii nu au așa ceva. Mi se pare că se pleacă de la o premisa mult mai bună, se presupune o apropiere între oameni, nu o distanță.

– Thick cha, dhai? – Thick cha, mero sati (îi răspund eu). „Thick cha?” este un fel de „ești bine, totul în regulă?”.

Eram mai mult decât bine, locul este superb. Am urcat pe o potecă un pic abruptă, pe lângă un bolovan imens, apoi am ajuns lângă un lac de o culoare incredibilă. Am mai urcat nițel și vedem din ce în ce mai bine valea. Nici nu știu cum să pun în cuvinte ce am văzut. Sper că imaginile spun destule. Mă uit la ele și par ireale, deși nu le-am influențat cu mai nimic. Culoarea versanților se schimbă un pic în funcție de norii de pe cer. Acum e gălbui totul, acum e roșiatic, dar niciodată nu-i la fel. Terenul este foarte stâncos și uscat pe o parte, dar în spate avem un munte înzăpezit și un ghețar suspendat pe un versant. Mai jos, spre Braka se vede destul de multă vegetație.

Pur și simplu impresionant. Sper ca, măcar acest loc, să rămână protejat. Deși este foarte frecventată de turiști, aceștia nu lasă urme. Apreciez asta din tot sufletul. Asociațiile care se implică în protejarea acestor rezervații se ocupă de minune.

De când am ajuns în Nepal am început să visez aceste steaguri. Nu știu de ce, dar pur și simplu, în apropierea lor, mă cuprinde o stare de liniște și libertate. În Nepal sunt multe.

Am început să coborâm. Am urcat până la 4200-4300m altitudine și am stat acolo cam 2 ore. Teoretic, asta ar trebui să fie suficient pentru aclimatizare. Nu am nici un fel de emoție legată de 3500m, dar urmează să dormim o noapte la 4900m, pentru care nu vom mai avea când să facem aclimatizare.

Astăzi am aflat de la cineva din Manang că cei doi cicliști pe care i-am întâlnit în prima zi s-au întors din cauza răului de altitudine. Păreau foarte antrenați, dar erau negri de supărare. Am salutat, el a trecut pe lângă mine. Ea a fost singura care a schițat un salut.

Manang este un loc de care m-am îndrăgostit. Nu știu exact de ce, dar parcă e magic. Sunt fericit că l-am prins în extrasezon, nu sunt cel mai bun prieten al aglomerațiilor. Aș putea sta acolo o lună, pe aceeași bancă, citind și uitându-mă la crestele înzăpezite. Poate chiar aș urca pe una din ele. Nu cred că aș realiza când a trecut timpul. Oamenii sunt simpli și neafectați de schimbarea rapidă a lumii. Aici totul se petrece încet, poate cum ar trebui să se petreacă.

Cam așa este Manang: