Ziua 4: Bhatrang (2850m) – Braka (3500m)
Ne trezim destul de devreme, nu că am fi dus lipsă de somn. La ora 7 avem programat micul dejun, iar la 7 fără un pic eram gata cu rucsacul făcut. Dorința noastră de a pleca devreme nu a coincis exact cu dorința celor de la tea-houseul la care am stat, așa că au ajuns și ei pe la 7:30. Cineva totuși s-a trezit mai devreme. Fetița pe care o văzusem și aseară. Venise cu un cățeluș care-ți încăpea în palmă și parcă n-ar fi vrut să ne lase să plecăm.
Tot pentru un ceai și un mic dejun intră pe ușă Mihalko, slovacul cu care ne-am tot întâlnit pe drum. Înarmat cu un rucsac mare, cort, mâncare și baterii solare, era pregătit să facă o tură mai lungă și mai izolată în zona Manaslu, dar din păcate nu a reușit să obțină viza pentru acea zonă. În ultimul moment a hotărât să parcurgă Circuitul Annapurna, fiind tot în zonă. Un om liniștit, constant, și mai mult de atât, pasionat de fotografie.
În comparație cu zilele trecute, drumul este excelent. Nu trebuie să cărăm bicicleta deloc, chiar dacă nu este cel mai drept teren. Mergem pe un drum săpat în stâncă, la cam 30m deasupra râului. E destul de dificil de mers pe bicicletă și necesită ceva tehnică și efort. Este foarte denivelat și, chiar dacă se merge la viteză mică, e destul de ușor să-ți fugă ghidonul într-o parte sau alta. Mă opresc și o văd pe Alina că vine pe bicicletă, destul de aproape de margine. Încerc să-i spun că nu are rost să meargă pe bicicletă și că orice-ar face ar fi bine să se depărteze de margine.
Trecând peste faptul că am fost ignorat, în nici 20 de secunde o văd cum îi fuge bicicleta de sub ea și sare cumva pe un picior ca să nu cadă. A făcut 2 pași mari în lateral, oprindu-se la jumătate de metru de muchie. Cred eu că data viitoare n-o să mai creadă că-s paranoic când îi spun să se dea jos de pe bicicletă. Știți cum zic englezii „better safe than sorry”.
Îmi plac aceste poduri la nebunie. Se mișcă un pic stânga dreapta, iar dacă mergi pe bicicletă ajungi pe la 25km/h. Având puțin spațiu în stânga și-n dreapta, devine o provocare interesantă. Aștept să treacă măgărușul și îi dau înainte. După acest pod am avut de urcat un drum mai abrupt, dar prin pădure. Am urcat împreună cu un cuplu din Franța, care erau nițel intrigați de faptul că suntem cu bicicletele acolo. „Păi și nu-i greu?” întreabă ei. Nu-i chiar așa greu, ba chiar mi se pare frumos. Mi-a plăcut de ei, destul de vorbăreți, iar engleza cu accent franțuzesc este de-a dreptul hilară. Ne oprim nițel să bem o gură de apă, vine și Alina din spate, stăm 2-3 minute și plecăm. De aici e doar la vale, zic ei.
Evident, e doar la vale până la următorul deal.
În Lower Pisang (3200m) vedem rucsacul lui Padam la intrarea într-un tea house. Fetele (și Padam) erau nițel înainte. Nu știam cât, dar știam că ei se opresc de obicei la prânz. Urcăm și noi bicicletele pe prispă și intrăm să bem un ceai cu ei. După ce în prima seara în care am stat împreună au regretat că nu și-au luat și ele Dal Bhat, acum doar Dal Bhat mănâncă. La fel am făcut și eu, și aș face asta și acum dacă aș îndrăzni să încerc să fac. Cu siguranță va ști toată lumea dacă voi face asta.
Dal Bhat este mâncarea tradițională în Nepal. Dal este un fel de supă de linte, iar Bhat înseamnă orez. În poza de sus, Padam mănâncă Dal Bhat cu curry de legume și niște murături extrem de iuți. Prima dată când am mâncat Dal Bhat, am întrebat ce sunt alea. Mi s-a răspuns „pickles”. Eu când aud de murături, mă gândesc la un castravete mare, murat, care e tocmai bun când mănânci ceva prea iute. Mi s-a mărit inima când mi-am imaginat că voi mușca din acei morcovi murați și voi simți acea senzație de răcorire dată de o murătură.
Zis și făcut. Am avut un curry de legume foarte iute, din care am mâncat cu încredere. La un moment dat îmi cam ia gura foc și mă uit tacticos spre murătura salvatoare. Cu ochii nițel înlăcrimați de la iuțeala curry-ului iau o mușcătură mare dintr-unul din morcovii murați. Nu vă pot descrie. Curry-ul era dulce pe lângă acel morcovel.
Dacă ajungeți în Nepal și auziți cuvântul „pickles”, fugiți cât vă țin picioarele.
Ea este Gabriela, o persoană cu care Alina s-a mai întâlnit data trecută, tot în Nepal, tot pe circuitul Annapurna. Ea venea acum în sens invers și ne-a spus că în Thorong La (5416m) este zăpadă până la genunchi. Mă și gândeam la cum or arăta două zile de împins la biciclete în zăpadă până la genunhchi. Măcar știam la ce să ne așteptăm. Mai fusesem avertizați de niște militari dintr-un check post că ninge peste 4000m.
Ați văzut un cal maro? Maro cu gri în cazul nostru. Pe măsură ce urcam, drumul era din ce în ce mai frumos. Am trecut de un pas, care avea un mic magazin în vârf, iar acolo am văzut primele petice de zăpadă. Cred eu că era pe la 3500m pasul. Din el am coborât până unde vedeți în poza de mai sus, apoi am mai urcat vreo 300m alt. până în Braka. Caii sunt incredibil de frumoși. Micuți și cu o coamă impresionantă.
Îl ajung pe Padam (căruia îi dăduse Alina bicicleta) și, pentru că tot trebuia să ne oprim la check post, le așteptăm pe fete. În cam jumătate de oră ajung și ele, timp în care am scos cam toate hainele pe care le-am avut în bagaj și le-am pus pe noi. Un vânt uscat avea grijă să nu ne încălzim. Măcar am așteptat într-un loc frumos, deși, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu prea am văzut un loc urât în până acum, în aceste 4 zile.
Mai e foarte puțin până în Braka. Nu ne grăbeam nicăieri, așa că atmosfera era una foarte relaxată. Parcă din neant, apare unul din cei 2 frați chinezi cu care am stat de vorbă seara trecută în Bhatrang. Rămăsese nițel în spatele fratelului său, ca să facă niște poze, apoi a greșit drumul, în loc să țină drumul prin Lower Pisang, a urcat pe o variantă mult mai lungă, prin Upper Pisang. Acești doi frați aveau o condiție fizică impresionantă. Erau pe drum de mult timp. Merseseră 2000km prin Tibet cu bicicleta, apoi luaseră Nepalul la picior. A fost foarte amuzant momentul în care a apărut. Ne-a povestit, cu accentul lui amuzant, cum a rămas în spate, apoi a luat un drum care se tot învârtea, și tot urca, și n-avea apă, și nu dădea de fratele lui. „I was going up and in circles… two hours, no water”.
Dacă ar fi să-mi amintesc 3 momente din această tură, cu siguranță acesta ar fi unul din ele. Din păcate, tot ce am este această poză cu el venind, dar acel „two houuuurs, noo watah'” cu accent chinezesc a fost de neuitat.
Am ajuns în Braka. Am intrat într-un tea house care avea camere libere, tea house în care aveam să rămânem pentru două nopți. Ziua de mâine era planificată ca zi de aclimatizare. Un loc foarte frumos de stat, printre ghețari suspendați zi case de piatră, lângă un râu superb și oameni frumoși.
Dal Bhat-ul a fost, bineînțeles, foarte bun, iar oamenii de la guest house erau foarte primitori. Tot aici a fost locul unde s-a întâmplat ceva ce tot plănuiam de când am început excursia. Din momentul în care am ajuns în zona Annapurna, am văzut că nu erau prize în cameră, iar încărcarea telefonului se făcea în sala de mese, contra unei mici sume de bani. Acum, dacă tot aveau becuri în cameră, mie mi se părea nițel absurd să plătesc încărcarea unui telefon, dat fiind faptul că un bec de 100W consumă de 100 de ori mai mult decât încărcarea telefonului meu.
Mă și gândeam la un adaptor priză – fasung, dar evident că nu aveam așa ceva la mine. Dar, din momentul în care am intrat în cameră, am văzut că unul din becuri lipsește cu tot cu fasung. Practic erau două fire care ieșeau din tavan. Nu m-am putut abține, iar ce a ieșit vedeți în poza de sus.
Voi posta și un filmuleț în curând.
