Blog

Ziua 3: Bagarchhap (2160m) – Bhatrang (2850m).

Am plecat destul de devreme din Bagarchhap. Încă plănuiam să recuperăm din timpul pierdut. Harta ne zicea că n-o să avem mult de cărat la biciclete, dar ziua trecută am aflat cam cât de precisă este harta. În mod evident, ziua a început cu o urcare cât se poate de neciclabilă. Eram convins că forța brațelor mele va crește considerabil după câteva zile de „pedalat”. Primul sat din drum era Danaque. Am plecat spre Danaque fără apă, deoarece acolo este o stație de epurare. Mi-a plăcut mult motto-ul acestor stații de epurare a apei: „De ce să cumperi atâta plastic, dacă tu n-ai nevoie decât de niște apa?”.

Cam asta era normalitatea. Picioarele pe jos, roțile-n aer. Mergeam printr-o pădure deasă și abruptă, în multe locuri cu trepte de piatră. Tot trec de noi câte 20-30 de măgari care cară câte 2 saci. Nu pare că-i deranjăm. Pe măsură ce urcăm peisajul e din ce în ce mai frumos. Conform hărții, în spate ar trebui să avem Manaslu. Nu pot să-mi dau seama dacă sunt corecte proporțiile, dar arăta foarte frumos.

După urcare am avut parte de un moment foarte ciudat. Am ajuns în vârful unui deal, în padure. Las bicicleta jos și o aștept pe Alina. Neștiind pe unde să o iau, fiind o bifurcație, mă gândesc să întreb pe cineva. Tocmai văzusem că a venit un om, în rest totul era pustiu, parcă era o padure bântuită. Dau bună ziua. dar nimic. Dacă nu mă dădeam la o parte cred că intra în mine. Era un om destul de masiv, cu o cicatrice mare pe față. Întreb de Chame, nimic. Avea privirea fixă și mergea încet. Dacă nu avea 1.90m si mâinile mai mari decât picioarele mele poate că nu mi se părea așa ciudat. La vreo 20m de mine, se oprește și se întoarce. Am crezut că se intoarce spre mine, dar nu a făcut asta. S-a așezat pe jos, lângă drum, apoi s-a întins, cu mâinile ușor depărtate de corp. S-a întins și a început să scoată niște sunete ciudate, ca și cum ar fredona un cântec, doar ca nu era prea muzical, uitându-se spre cer, cu aceeași privire fixă, fără să clipească.

Am considerat că n-ar fi un loc potrivit pentru o pauză, așa că am continuat, din fericire pe drumul cel bun. Mi-am amintit de întâlnirea cu soldații nepalezi de dinainte de Tankhot. Era o zonă în care puteai fi ușor jefuit, iar din loc în loc mai treceam pe lângă niște grupuri de muncitori forestieri care arătau foarte dubios. Sunt convins că totul era în capul meu, dar am zis că nu-i bine să testez poveștile soldaților.

Aici m-am oprit un pic, iar în câteva minute a ajuns și Alina. Nu știu de ce, dar îmi era foame. Nu prea aveam cui să povestesc de întâlnirea ciudată de mai devreme. Probabil și de la căldură. Doamna din poza de sus avea niște dulciuri nepaleze, numite Sel Roti, de care am mai mâncat și aici. A fost foarte bun, deasemenea un pretext pentru a mai face câteva poze. Acum că stau și scriu acest post, am așa un ușor regret că nu am stat mai mult. Atâtea erau de văzut. M-am concentrat prea mult pe a fotografia drumul, dar nu am aproape nici o imagine cu oamenii cu care m-am tot întâlnit.

Fetele (și Padam) au plecat cu cam 40min înaintea noastră, dar cum primele 3 ore am mers cu bicicleta în cârcă, nu le-am putut prinde din urmă. S-a terminat urcușul și am început să mergem pe biciclete. Pădurea era la fel de deasă, ba chiar la un moment dat am crezut că s-a rupt o creangă mare un pic în fața mea, iar când mă uit văd că pe deasupra mea zburau două maimuțe destul de mari. A fost amuzant. În puțin timp ne-am întalnit cu ele, iar de aici am mers împreună până seara. Nu prea avea rost să ne grăbim, deoarece la mai mult de jumătate de oră înaintea lor nu câștigam, iar mergând împreună mai exersam englezo-franceza.

La un moment dat drumul face stanga. După câteva minute am ridicat nițel privirea și am văzut o imensitate de munte în față. Cel din poză este Annapurna II (7937m). Efectiv m-am dat jos de pe bicicletă și nu-mi venea să cred că-l văd. Era pur și simplu imens. Mă mir că se vede ceva în poză.

Întrucât aveam un ritm de mers total diferit de al Alinei, pentru a putea face poze mă distanțam destul de mult, apoi așteptam să mă depășească cu câteva minute, pentru a merge o bucată mai mare pe bicicletă. Mă opream unde puteam să fac niște poze sau să schimb două vorbe cu alți turiști / ghizi.

Chame, locul în care era planificat să ajungem noaptea trecută.

Meytal (stânga) și Janelle (dreapta).

Asta a fost unul din cele mai frumoase drumuri pe care le-am văzut vreodată. Urcai câteva minute, apoi coborai ca într-o șa, urcând pe cealaltă parte. Cred că am prins 45-50km/h pe coborâre, urcând fără să mai dau la pedale. Totul îmi dădea o senzație de libertate. Nu-mi prea păsa unde ajung, unde dorm, câte zile mai sunt sau dacă mai am apă. I-am făcut o surpriză lui Padam și i-am lăsat bicicleta până-n Bhatrang. Mai era cam o oră de mers pe plat și coborâre. El avea un rucsac mare și s-a luminat nițel când i-am dat bicicleta.

Am ajuns în Bhatrang. Un sat de piatră, ca-n povești.

Ne-am uitat pe hartă, am mâncat ceva. Era foarte frumos. Case de lemn și piatră și o atmosferă foarte prietenoasă. Uiți că-s lucruri rele pe Pământ. Îmi era dor de casă. De oamenii de acasa.