Blog

In urma cu cateva zile am fost intrebat de George Stroie (Bivuac Media) daca nu vin cu el sa filmeze o parte dintr-un documentar in peretele Vaii Albe. Toata treaba a fost nitel din scurt, asa ca luni am tras tare sa termin ce-as fi avut de lucrat marti si miercuri, iar marti, la 5 dimineata, nedormit, m-am suit in masina.

Planul era relativ simplu. Luam tonele de echipament, urcam la Babele, mergem pana-n creasta vaii albe. Ei (Vladone, Ionut si Bivuac) fac rapel in fisura albastra directa, iar eu cu Silvia pun cortul in creasta. Pe drum ne-au ajutat niste baieti de la Salvamont cu o mare parte din bagaje, pana la releul Costila.

Ajungem relativ repede, mancam nitel si-o-ntindem spre hornul lui Gelepeanu. Gasim locul de cort (singurii 2 metri patrati orizontali, chiar in margine), lasam ce nu trebuia echipei din perete si coboram nitel spre locul de unde vor cobori in perete. Nu mai calcasem pe-acolo din aprilie 2008, dar atunci eram pe schiuri. Realizez din ce in ce mai mult ca de cand m-am operat la genunchi nu mai pot face efort daca nu dorm noaptea de dinainte. Nu am siguranta cand calc, norocul meu ca e foarte putin de mers.

Am pus cortul, o frumusete. Nimeni nu mai avea cort asa frumos ca al nostru. Lasasem camera video si aparatul foto sus, la intrarea in horn. Urc, bag camera video in rucsac, las aparatul afara si plec spre Crucea Caraiman, de unde trebuia sa filmez peretele Vaii Albe.

Langa Cruce, merg nitel pe o creasta ce separa doua albisoare, avea nitel mai mult de 1m latime, destul cat sa pun trepiedul. Las camera sa filmeze niste nori care se misca si ma asez. Chiar ma gandeam sa nu adorm, pentru ca stateam pe stanca aia, cu 500m hau pe ambele parti. Zis si facut. Ma trezesc in cam 45 de minute, in exact aceeasi pozitie in care am adormit. Bine ca nu am visat urat. Era frig.

Din fericire era marti si telecabina nu functiona, asa ca la Crucea Caraiman nu era plin de minunatii turisti care populeaza de obicei zona. Mi-a placut linistea.

Dupa ce am terminat de filmat, am strans tot si am plecat incet spre „casa”. Merg si ma tot uit cu mandrie la cortul care sta in varful peretelui. Soarele era aproape de apus, iar peisajele minunate. De cand am pornit studioul foto am ajuns foarte putin pe munte, sper sa recuperez la iarna.

Pe bucatica de stanca de la picioare am adormit.

Am mers foarte incet. Din 50 in 50 de metri ma opream sa mai admir peisajul. Am facut o gramada de poze. Foarte aproape de mine apare o capra neagra, pe o stanca, era la distanta perfecta pentru obiectivul de 180mm, obiectiv care era, bineinteles, in geanta. In 3 secunde a disparut capra, coborand pe niste stanci incredibil de abrupte.

Cobor si eu spre cort, deja se lasase frigul, nu erau mai mult de 5 grade afara. Am mancat ceva si m-am bagat in sacul de dormit.

Cand am plecat din Bucuresti am luat primus-ul, stiind ca o sa fie frig, cu gandul de a bea un ceai cald. Toate bune si frumoase, primusul era cu mine, dar sticluta cu benzina era acasa. Pe la 12 noaptea am scos capul din cort si am vazut un cer senin si plin de stele, cum n-am mai vazut de mult timp. Am facut niste poze din „usa” cotului, dar nu era ok. Am iesit afara cu aparatul, din pacate fara trepied si-am facut niste poze cu calea lactee, care se vedea incredibil de bine. Mare noroc am avut. Vantul nu a suflat deloc, iar cerul era senin. Frig, dar frumos. Cred ca era 1 grad afara. Faceam expuneri de 30s la iso foarte mare, punand aparatul pe jos, sprijinit cu cureaua lui, asta in lipsa trepiedului. In cam o ora m-am intors la cort, fericit ca am facut poze cu stele, dar nitel inghetat.

A 2-a zi, miercuri, trebuia sa ajungem pe brana aeriana si sa filmam nitel de-acolo. Era mult mai cald afara, spre fericirea noastra. Am strans cortul si am lasat in creasta bagajele. Am luat camera video si aparatul foto si am plecat la vale.

De data asta drumul nu mai e asa ca pana la cruce. Coborarea spre brana aeriana este foarte delicata, pe o fata foarte abrupta, iar spre sfarsit vreo 4 pasaje de descatarat. Nimic foarte dificil, dar nici placut. Nu mai sunt obisnuit cu asta. In locul bucuriei se instalase o stare de disconfort. Nu mai eram in largul meu cand vedeam ca nu mai stiu pe ce prize sa pun picioarele. Asta vine cu lipsa de continuitate. Nu te mai cateri, nu mai mergi pe munte, nu mai poti :)… si ce bine incepusem anul, cu 8 zile de catarat in luna aprilie. Acum e septembrie si numarul lor a ajuns la 10.

Ajungem in brana aeriana, nu e mult de mers, dar parca e din ce in ce mai ingusta, an de an. Peisajul e impresionant. De la punctul de belvedere se vede peretele Vaii Albe, care este de-a dreptul imens, iar sus, atarnat intr-o coarda, Bivuac filmeaza echipa care se catara.

Filmam si aici nitel si plecam, ca sa prindem ultima telecabina. La deal a fost mult mai usor. Am ajuns sus, unde fusese cortul. Am stat nitel sa facem rucsacii si gata, am plecat spre telecabina. Am prins telecabina, noi si ceilalti 200 de oameni mai mult sau mai putin civilizati, care se aventureaza pana la babele, lasand mertzanu’ jos. Se uitau la noi ca la felu’ 14, cu rucsacii indesati si cu o gramada de lucruri atarnate. Se inghesuie, se baga in fata, ca de, asa-i la noi. Ce sa zic, sa fie sanatosi.

Peretele Vaii Albe (in stanga este Caraimanul, de unde sunt facute pozele de la inceput)

George Stroie

Daca intrati pe www.bivuacmedia.ro o sa gasiti 2 filme. Slopes No More si I Climb. Merita sa le vedeti, pana apare filmul din Fisura Albastra.