Blog

Fotografia de concert este una din cele mai populare specializări, iar cu toate astea, este una în care foarte multă lume fotografiază din pasiune pentru acțiunea în sine, fără a-și cultiva și îmbunătăți această pasiune. Nu știu de ce se întâmplă asta, dar din păcate majoritatea imaginilor de la concerte sunt niște prim-planuri înclinate, expuse decent… și atât. E o modă dăunătoare, iar singurii care pierd sunt cei care consideră acest lucru suficient.

S-o luăm cu începutul. Fotografia de concert este, în primul rând, fotografie. Simpla prezență a unui muzician în timpul unui concert în vizorul aparatului este departe de a fi îndeajuns. Fotografia este o artă, iar ca orice artă ea are ca scop comunicarea. Este o formă de comunicare complexă, iar realizarea unei imagini fără motivație și context este la fel de utilă din punct de vedere artistic ca o telegramă militară.

Am spus motivație și context. De foarte multe ori mă bucur când văd la concerte câte cinci, șase sau poate chiar mai mulți oameni fotografiind tot concertul. Acest lucru îmi dă de bănuit că sunt pasionați de fotografie și că vor mai mult decât o amintire de la evenimentul respectiv. Unii dintre ei chiar sunt fotografi (după cum aflu ulterior, când publică imaginile pe internet), lucru iarăși foarte bun. Dar în același timp, de foarte multe ori după ce văd imaginile pe care le-au făcut mă tot întreb „de ce?”.

De ce sunt toate imaginile la fel? De ce sunt toate imaginile înclinate? De ce se mulțumesc cu atât?

E un subiect care mă deranjează deoarece acești oameni au toate șansele să realizeze ceva frumos. Sunt norocoși. Și-au ales o pasiune frumoasă, sunt și echipați să și-o dezvolte, dar cumva le lipsește intenția. „De ce fotografiez eu acest concert?” Ca să consemnez existența concertului sau ca să transmit ceva mai mult decât aș putea citi în descrierea trupei? Dacă fotografiez concertul ca să documentez pur existența acelui concert, atunci discuția e inutilă. Dacă vorbim despre fotografie ca un mod de exprimare, atunci acest „de ce fotografiez eu?” ar trebui aplicat de fiecare dată când apăs pe buton. Pentru a putea exprima ceva, trebuie să și ai ceva de exprimat.

Ansel Adams spunea că nu-i nimic mai rău decât o imagine clară a unui concept neclar.

De ce declanșez eu în acest moment? Asta este întrebarea care ar trebui pusă la fiecare declanșare. Dacă nu o fac, voi ajunge acasă și voi realiza că toate imaginile mele sunt seci. Niște reprezentări grafice ale unor momente fără semnificație. La ultimul concert la care am fost, mi-a spus cineva că nu are cum să facă fotografii acolo deoarece are un aparat entry level, foarte slab și un obiectiv ieftin. Avea un D-SLR, totuși erau speranțe. Cât de slab și de ieftin să fi fost? Când l-a scos din geantă era un Nikon D3100 cu un 35mm f/1.8 și setat într-un mod în care n-ar putea fi folosit la un concert. După 20 de secunde de schimbat setări, imaginile ieșeau, din punct de vedere tehnic, bune.

NU VĂ MAI BATEȚI CAPUL CU ASTA! Dacă aveți un D-SLR fabriat după 2004, atunci aveți un aparat bun. Nu asta este problema. Învățați să-l folosiți pentru ca apoi să nu vă mai gândiți la acest aspect. Modul în care folosești aparatul și aparatul în sine sunt doar unelte. Viziunea lui Grigorescu n-a fost dată de pensula pe care a folosit-o. Îi poate fi identificată tehnica, dar ea nu este nicidecum suficientă.

În același timp nu neglijați acest aspect. Dacă nu veți fi în stare să treceți peste această barieră tehnică, atunci nu veți avea timp să vă gândiți la altceva în timpul concertului. Trebuie să îți cunoști aparatul suficient de bine încât să te descurci cu el.

De ce declanșez în acel moment? Ce se întâmplă în acel moment de ar vrea cineva să vadă? Cu ce este diferită imaginea pe care o realizez de imaginea pe care o realizează cel de lângă mine? Eu sunt cel care realizează imaginea, nu muzicianul și nici aparatul. Dacă eu nu simt nimic, atunci nici din imaginile mele nu se va simți nimic. Dacă eu nu fac un efort să gândesc imaginile, atât individual cât și ca serie, atunci nimeni n-are cum să facă asta pentru mine, cu atât mai puțin privitorii. E normal să ai zile mai bune și zile mai proaste, concerte mai bune și concerte mai proaste, dar nici una din aceste lucruri nu ar trebui să scuze lipsa intenției.

Uneori ai noroc, dar fără efort, acest noroc nu se va putea repeta.

N.B.: Deși nu este principala mea activitate, din martie 2009 sunt fotograful trupei Urma. S-au întâmplat multe lucruri de atunci, dar modul în care abordam un concert seamănă cu ce am descris mai sus (cu excepția imaginilor înclinate :P). Am căpătat ceva experiență, dar cu toate astea de fiecare dată când ridic aparatul la ochi încerc să învăț ceva din asta. Nu știu numărul exact de concerte fotografiate, dar am numărat ambele concerte la care nu am putut ajunge. Dacă sunteți curioși îmi puteți urmări activitatea ori pe site ori pe pagina de Facebook URMA.

Am ales să folosesc ultimele imagini de concert pe care le-am realizat și nu de la concertele mai vechi și poate mai bune. Acest concert a fost un experiment și pentru mine, deoarece am ieșit zona cunoscută. Este interesant să lucrezi cu aceeași trupă tot timpul. Pe de o parte este mai ușor, deoarece știi la ce să te aștepți de la fiecare muzician și de la concert, știi ordinea pieselor și ritmul lor. Ai susținerea trupei și acces peste tot și nu în ultimul rând ai șanse să știi la ce lumină să te aștepți la concert. În același timp este mult mai greu să lucrezi cu aceeași trupă tot timpul, deoarece poți foarte ușor să cazi în capcana repetării cadrelor. Contextul poate schimba multe, dar lipsa unei viziuni se vede de la o poștă.

Imaginile sunt realizate la concertul Loungerie II din Club Panic (fostul Control). Locul nu este în mod special ușor de fotografiat, dar nici imposibil.