Concert Urma – Stufstock 2010

In sfarsit se apropie. De curand am fost la conferinta de presa Stufstock, iar noul festival mi-a trezit interesul. Workshopuri, expozitii, proiectii de film si sa nu uitam Rock.

Cel mai tare m-a amuzat cand, in timpul conferintei cineva a zis: “De salvat nu cred c-am reusit sa salvam nimic, dar macar am adus muzica buna”, referitor la Salvati Vama Veche. Si cam asa este. Probabil procesul de popularizare era deja in plina desfasurare, in schimb calitatea muzicii care aparea era cel putin indoielnica.

Dupa cum am spus si in articolul de la Stufstock 2009, cel mai mare si mai tare lucru pe care l-au facut a fost ca au adus scena pe plaja. Degeaba organizeaza un festival la mare, daca lipseste din peisaj fix elementul “mare”. Poate nu vrei sa stai in fata scenei, in picioare. Si-asa e aproape dimineata. Poate vrei sa stai in nisip, cu picioarele-n apa, uitandu-te la trupele de pe scena. I know I did.

Si ce poate fi mai frumos decat sa stai in apa si sa auzi probele de sunet. O libertate pe care n-o poti avea la orice festival. Da, e aglomerat, apar nu stiu ce oameni, sunt masini, e asfalt. Dar cred ca iti poti gasi un loc in vama, daca il gaseai inainte.

Din pacate, pentru proba de sunet Urma eu am ajuns prea tarziu. Cantand la sfarsitul concertului au facut proba de sunet la inceput, iar eu am ajuns in Vama seara. Las bagajele, scot aparatul, verific carduri, baterie, reglez ce mai e de reglat. Ii multumesc Dianei din nou pentru echipamentul imprumutat, reglez si-acolo ce mai e de reglat si gata. Sunt bun de atac. Sa-nceapa doar concertul.

Na, se pare ca n-am nimerit-o, deoarece abia incepe proiectia de film. Dar ce film. Pirate Radio. Nici nu putea fi mai bine. Filmul era proiectat pe doua ecrane destul de maricele, pe cate o parte a scenei. Trebuie sa-l revad.

Incep trupele sa cante. Aparatul parca tremura de placere. Nu l-am lasat sa se uite decat la Urma, sa nu-si umple memoria cu altceva. Se face ora 1 si Urma inca nu intra pe scena. Inca un pic.

S-a facut 2 si inca nu incep. Deja ma gandeam ca n-o sa mai fie lume. Cine sta la concert la ora asta?

Aparent toti, deoarece parca tot se marea publicul. Urc pe scena, langa mixer si vad ca se intampla ceva cu Jimmy. S-a aplecat si tot umbla la pedale. Dupa cum e zicala “Se-ntampla si la case mai mari”, defectiunea a fost mai mare decat s-ar fi asteptat cineva. Spre placerea tuturor problema a fost remediata rapid, iar melodiile au inceput sa aiba iar wah-ul de dinainte.

Pentru a nu fi singur, unul din obiectivele pe care le-am imprumutat s-a gandit ca nu are rost sa se comporte ca fratii si surorile lui, asa ca a vorbit pe ascuns cu aparatul si imi mai trantea din cand un cand un 1.4 in loc de 2.8, desi el mai mult de 2.8 n-a avut niciodata. Probabil s-a gandit la bunastarea cardurilor de memorie, intrucat o poza neagra ocupa mult mai putin loc decat una colorata.

M-am asezat intr-un colt incercand sa-mi dau seama de ce nu vrea sa mearga obiectivul. Daca-l miscam nitel functiona bine, daca-l mai miscam nitel iarasi nu mergea. Ma gandesc ca poate e de la apa sarata. Aparatul acela + obiectivul stateau de ceva timp la mare. Cine stie.

Aud ceva si parca mi-e nitel strain. Desi canta Urma, se aude o muzicuta pe scena. Avem chitara, bas, alta chitara, tobe, percutie, voci, saxofon si flaut, dar muzicuta nu.

Da, muzicuta era a lui Oigan, de la Kumm. M-a mirat, chiar a fost o surpriza. Iar pentru majoritatea oamenilor care au fost acolo, a mai existat o surpriza. Luis este tatic. Taticul lui Antonio. Sper sa-l vedem in curand, cand va creste nitel.

Uneori imi doresc sa las aparatul jos si sa ma bucur de un concert. Sa stau cu picioarle in apa fara sa ma gandesc ca ud aparatul sau ca mai e un pic si se termina concertul. Sunt concerte in care nu apuc sa-mi dau seama ce se intampla. Se stinge lumina, incepe concertul, bag ochii in aparat si brusc se termina concertul. Nu stiu ce am facut, daca am facut, nu stiu ce au cantat, in schimb de-abia ma tin in picioare. Asa a fost la Ateneu.

Imi tot fac griji legte de scule. Ca nu-s destule, ca n-au zoom, ca trebuie sa ma misc, ba chiar mi-a zis cineva ca exagerez cu mofturile astea, ca sunt oameni care castiga concursuri cu aparate de 100 de ori mai proaste. Eu imi tot zic ca oamenii aia nu trebuie sa faca de absolut fiecare data acea poza castigatoare de concurs sau o serie, cap-coada. Acum ca eram cu 2 aparate la gat si cu obiective cu zoom ma simteam mai relaxat. Asta pana sa-mi dau seama ca nu vor sa mearga. Bag mana in rucsac, scot 180-ul si parca nu mai am nevoie de zoom. O veni si vremea noastra.

Totusi n-as putea sa las aparatul jos. Am inceput o poveste care inca nu s-a terminat. Ea inca se povesteste, cine sunt eu s-o opresc? Sunt lucruri care conteaza mai mult decat sacrificiile pe care le faci sau banii pe care ii primesti. Din pacate sunt tot mai putini oameni care cred in ceva, care vor sa faca ceva. Lucrurile mari tot timpul au fost facute cu sacrificii si cu un mai mic sau mai mare risc. Fara asta nu poti realiza nimic. Nimic remarcabil oricum.

Mi-as fi dorit sa cante mai mult. Fotografia de concert in general dureaza foarte putin. Fotografii de presa au in general acces pe durata primelor 3 melodii. Nu-i prea mult timp sa faci ceva, ceva mai mult de un cadru reusit, dar distant. Mie de-abia-mi ajung doua ore. Iar cand alea doua ore sunt 45-50 de minute, parca-mi mai trebuie ceva.

Cam asta a fost. De fapt a fost mai mult decat va pot scrie. Deja e dimineata, e 3:40 si Urma a coborat de pe scena. Pentru o perioada se face liniste, dar muzica inca suna. It’s all in my head, all in my head.

Am intampinat rasaritul cu o baie, sa-i zicem racoroasa. Dar ce bine a fost. Aproape la fel de bine ca in sacul de dormit, imediat dupa. Zilele sunt mai scurte in Vama. Iar cele doua ore de somn parca-s destule. Ziua de-abia a inceput si mai sunt atatea de facut. Dupa cateva bai si o tura in 2 mai pentru a-mi recupera aparatul foto merg la o cafea cu Mani. In Baza Sportiva prindem si workshopul foto. Pare dragut. Sper ca acest nou Stufstock sa prinda si sa se tina si la anul, mai mare si mai tare. Pana atunci cu siguranta ca se vor mai intampla destule. Din pacate suna telefonul si trebuie sa plec spre Bucuresti.

A fost o seara placuta, o mica vacanta. Astea sunt momentele in care sunt foarte multumit cu meseria mea. N-as putea face ceva ce nu-mi place, la fel cum n-as putea sta intr-un singur loc prea mult timp. Acum ma pregatesc pentru expozitia de la Legnago. Inca ma gandesc, dar cred ca cei din Duke Ellington Orchestra vor vizita Italia, in varianta printata.

Ci vediamo!

 

Leave a Reply