Din ce în ce mai mult simt nevoia de a fi în mijlocul naturii. Mă feresc de oameni și pedalez cât mă țin picioarele. Nu înțeleg consumerismul și nevoia de a distruge. Mulți îmi zic că pun prea mult la suflet, dar nu reușesc să trec cu vederea. Gunoaie, plastic, bani, gunoaie, plastic bani. Ne trăim viața căutând un viitor mai bun, neglijând sănătatea și timpul care trece. Ne trăim viața fără să ne trăim viața, iar din falsa nevoie de “relaxare” distrugem locul în care trăim. Nu știm cum arată un cer cu stele și liniștea este considerată plictisitoare.
Ne lipsește noțiunea de curat și ne interesează strict satisfacția imediată. Fugim de ideea de responsabilitate, zicem că-i stresantă, că acum vrem să ne relaxăm. Responsabilitatea socială nu-i stres, e un fel de-a fi.
